anchetă [e.d.]

mi-e sufletul hrană pustie,
de dat la câini, după beţie
şi nu mă doare digestia plăpândă
şi nici privirea sângerândă,
aş alerga în haine incolore,
întinse peste munţi şi ore
mi-aş conspira salvarea răsucită
pe-un deget fără cuvânt şi ispită,
m-aş încolţi savuros într-un colţ
şi mi-aş întoarce sufletul pe dos;
cu prima ocazie m-aş demasca radical
şi-aş aştepta cuminte apelul penal,
m-aş arunca la pârnaie pe veci
şi-aş înghiţi literele seci,
aş pune la loc orele-n zile,
mi-aş răspopi degetele febrile,
aş arunca peria în spate
şi-aş mesteca frunzele late,
m-aş da peste cap de trei ori
şi-aş cerne ani şi culori.

doar tâmpla mi-e moară şi vânt –
pe cuvânt.

ceaţă… [ada]

ochii-mi pleacă de pe faţă, se rostogolesc prin gheaţă…

dar cred că mă repet.

poveste de iarna – continuare – [b.o.]

Aici gândurile i se întrerupseră brusc: sub teiul secular se afla băieţelul de ieri şi prinţul simţi în suflet o linişte deplină.
Soarele strălucea, cerul era albastru-livid. Băiatul se apropia încet de casă. În sfârşit, venise atât de aproape, încât i se puteau desluşi obrajii roşii şi nasturii de la căftănel… Băieţelul se apropiase de casă, se oprise lângă pridvor şi privea în jur. Miatlev îl strigă pe Afanasi şi-i porunci să-l poftească pe călător. Cât ai clipi din ochi, Afanasi, îmbrăcat într-o livrea peticită, încălţat cu nişte cizme de pâslă rupte, cu un joben caraghios pe creştetul capului, deschise uşa grea în faţa micului musafir şi, rânjind şi bătucind zăpada sub picioare, îi făcu semn cu mâna să intre.
În sfârşit, băiatul intră în cameră. Era fără paloş. Buzele-i plinuţe se mişcară uşor într-un zâmbet sfios. Prinţul îşi aminti numele ciudat.
– Domnul van Schonhoewen?
Îşi deschise braţele prietenos şi porni în întâmpinarea musafirului, fără să-şi dea seama că nu-şi acoperise cu halatul cămaşa de dantela sfâşiată.
– Vai! exclamă băiatul şi se întoarse cu mare iuţeală.
„Mda, îşi aminti prinţul numaidecât, pesemne că arăt ca după beţie.”
Afanasi se retrase închizând uşa. Prinţul voia să-l încurajeze pe băiat, să-i spună firesc: „Ce-i cu tine, prostuţule? Ce zici, vrei să-ţi arăt nişte poze colorate?” Băiatul însă izbucni în râs, arătându-şi dinţii de un alb strălucitor, se cuibări, aşa cum era, în fotoliu şi privi liniştit spre stăpânul casei: „Ei bine?”
– Da, zise Miatlev, zâmbind prosteşte. Nu doriţi nişte ciorbă?
Se pare că băiatul se familiarizase perfect şi, pesemne, agitaţia lui Miatlev îi dădea curaj, de parcă e l era stăpânul casei, iar prinţul, nu se ştie de ce, venise la e l.
– Maman nici nu-şi închipuie unde sunt eu acum, rosti musafirul. V-aţi speriat de mine atunci? Credeaţi că pot să vă lovesc cu paloşul?… Nu?
– Domnule van Schonhoewen, zise Miatlev. Dar de ce aţi dorit să vă întâlniţi cu mine?
Musafirul râse. Înserarea se lăsa cu repeziciune. Afară totul se colorase în albastru. De departe se auzea dangăt de clopot.
– Uite-aşa, spuse băiatul şi plescăi din limbă. Despre dumneavoastră se vorbesc multe, continuă el şi plescăi din nou. Şi mi-am zis: hai să vedem.
– Ce se vorbeşte?
– Multe şi mărunte.
– Cine vorbeşte? Întrebă Miatlev uimit. Şi de când viaţa celor bătrâni trebuie să-i intereseze pe copii?
– Dar e interesant, râse băiatul.
– Nu-i nimic interesant, se supără Miatlev şi porunci lui Afanasi să-l conducă pe ştrengar.
Musafirul însă găsi de cuviinţă să se vâre sub masă, refuzând să iasă de acolo, iar Afanasi, neputincios, se târa în patru labe, se tânguia, minţea, îndruga verzi şi uscate:
– … iaca, o să vă… uite-acuşi… unde-o fi biciul meu?… Prinde-l pe neastâmpărat… Apoi începu să-l roage: Domnule, sunteţi căutat. Cinci lachei şi şapte soldaţi cu felinare, cu făclii, cu alebarde aleargă prin curte şi vă caută, i-a trimis mama dumneavoastră, domnule…
Băiatului îi plăcea jocul şi râdea să se prăpădească, în vreme ce doi oameni mari încercau să-l păcălească şi să-l scoată de sub masă. În sfârşit, izbutiră, şi Afanasi îl conduse pe musafir afară, boscorodind fără contenire.
– O să mai vin pe la dumneavoastră, spuse băiatul la despărţire, încheindu-şi cu mâna subţirică nasturii la caftan. Să nu vă temeţi de mine…

aproape citat [p.e.]

mă îndrept în direcţia în care mă poartă documentele, apoi fie ce-o fi.

aşa da

pe zidul unei clădiri de lângă intrarea în cişmigiu este scris: ‘FEMEI, NU TOLERAŢI MISOGINII!’

poveste de iarnă [b.o.]

În faţa lui se afla un băieţel cu obrajii roşii, încruntat, îmbrăcat într-un căftănel ţărănesc, cu pâslari negri în picioare. Micuţul oaspete neaşteptat stătea provocator, apărându-se cu un paloş de lemn. Paloşul tremura în mânuţa-i îngheţată, degetele celeilalte strângeau o crenguţă de scoruş, ale cărei bobiţe purpurii sclipeau ca nişte mărgele de bâlci.
Venise, pesemne, de departe, din adâncul desişurilor, dintr-o altă lume, înotând prin omătul pufos, sprijinindu-se în arma de lemn ca într-un toiag.
– De unde eşti, băiatule? întrebă Miatlev încet.
– Nu cumva doreşti să te scalzi în propriu-ţi sânge? strigă băiatul.
– Ia te uită! se zăpăci Miatlev. Dar la ce vă trebuie crenguţa de scoruş?
Băiatul râse cutezător şi îl ameninţă cu paloşul. Vântul îngheţat se înteţea din ce în ce mai mult. Mânuţa care strângea paloşul era învineţită şi încordată, însă cea în care ţinea crenguţa de scoruş îl uimi pe Miatlev: degetul cel mic era depărtat aşa de graţios, ca şi când în faţa prinţului se afla un îngeraş ţinând o ramură de măslin, şi prinţul simţi că se fâstâceşte din pricina întrebării sale.
– Care scoruş? întrebă dispreţuitor băiatul. Unde ai văzut scoruş, nefericitule?… Vrei să te gâdil pe burtă cu ăsta? rosti el ameninţând din nou cu paloşul.
– Ce faceţi cu scoruşul? întrebă Miatlev. Cu crenguţa aceea…
– O pun pe mormântul tău, spuse băiatul cu glas răsunător.
– Ce spuneţi? se fâstâci şi mai mult prinţul. Dar care e numele domniei-voastre?
– Eu sunt din nobilul neam van Schonhoewen, spuse băiatul cu gura îngheţată de frig.
– Oare băieţii mici au voie singuri… într-un parc pustiu…
Băiatul râse din nou.
Prinţul se îndreptă hotărât spre casă.
– Fricosule! strigă băiatul, agitând paloşul. O să vezi tu!… şi porni şchiopătând spre desişurile din fundul parcului, prăvălindu-se în zăpadă, sprijinindu-se în paloş, şi curând dispăru din vedere.

întoarcere

m-am întors
noaptea târziu
la ceas netors,
la ceas străveziu –
cuvânt învelit
şi vis ocolit,
era vinul bun
şi semnul comun.
– cisterne se-adăpau pe trotuar.

m-am întors
în parcul plin,
în parcul stors
era lacul lin,
podul netrecut –
mâna cu şoim,
întunericul mut
şi gândul sinonim.
– lumini joase alunecau pe alei.

m-am întors
fericit, năucit,
m-am întors
în gest răsucit
şi descântec dornic
mi-e timpul reavăn,
clocotul spornic
şi lăuntrul geamăn.
– luna verde atârna proptită de un taxi vechi.