h1

poveste de iarna – continuare – [b.o.]

October 20, 2009

Aici gândurile i se întrerupseră brusc: sub teiul secular se afla băieţelul de ieri şi prinţul simţi în suflet o linişte deplină.
Soarele strălucea, cerul era albastru-livid. Băiatul se apropia încet de casă. În sfârşit, venise atât de aproape, încât i se puteau desluşi obrajii roşii şi nasturii de la căftănel… Băieţelul se apropiase de casă, se oprise lângă pridvor şi privea în jur. Miatlev îl strigă pe Afanasi şi-i porunci să-l poftească pe călător. Cât ai clipi din ochi, Afanasi, îmbrăcat într-o livrea peticită, încălţat cu nişte cizme de pâslă rupte, cu un joben caraghios pe creştetul capului, deschise uşa grea în faţa micului musafir şi, rânjind şi bătucind zăpada sub picioare, îi făcu semn cu mâna să intre.
În sfârşit, băiatul intră în cameră. Era fără paloş. Buzele-i plinuţe se mişcară uşor într-un zâmbet sfios. Prinţul îşi aminti numele ciudat.
– Domnul van Schonhoewen?
Îşi deschise braţele prietenos şi porni în întâmpinarea musafirului, fără să-şi dea seama că nu-şi acoperise cu halatul cămaşa de dantela sfâşiată.
– Vai! exclamă băiatul şi se întoarse cu mare iuţeală.
„Mda, îşi aminti prinţul numaidecât, pesemne că arăt ca după beţie.”
Afanasi se retrase închizând uşa. Prinţul voia să-l încurajeze pe băiat, să-i spună firesc: „Ce-i cu tine, prostuţule? Ce zici, vrei să-ţi arăt nişte poze colorate?” Băiatul însă izbucni în râs, arătându-şi dinţii de un alb strălucitor, se cuibări, aşa cum era, în fotoliu şi privi liniştit spre stăpânul casei: „Ei bine?”
– Da, zise Miatlev, zâmbind prosteşte. Nu doriţi nişte ciorbă?
Se pare că băiatul se familiarizase perfect şi, pesemne, agitaţia lui Miatlev îi dădea curaj, de parcă e l era stăpânul casei, iar prinţul, nu se ştie de ce, venise la e l.
– Maman nici nu-şi închipuie unde sunt eu acum, rosti musafirul. V-aţi speriat de mine atunci? Credeaţi că pot să vă lovesc cu paloşul?… Nu?
– Domnule van Schonhoewen, zise Miatlev. Dar de ce aţi dorit să vă întâlniţi cu mine?
Musafirul râse. Înserarea se lăsa cu repeziciune. Afară totul se colorase în albastru. De departe se auzea dangăt de clopot.
– Uite-aşa, spuse băiatul şi plescăi din limbă. Despre dumneavoastră se vorbesc multe, continuă el şi plescăi din nou. Şi mi-am zis: hai să vedem.
– Ce se vorbeşte?
– Multe şi mărunte.
– Cine vorbeşte? Întrebă Miatlev uimit. Şi de când viaţa celor bătrâni trebuie să-i intereseze pe copii?
– Dar e interesant, râse băiatul.
– Nu-i nimic interesant, se supără Miatlev şi porunci lui Afanasi să-l conducă pe ştrengar.
Musafirul însă găsi de cuviinţă să se vâre sub masă, refuzând să iasă de acolo, iar Afanasi, neputincios, se târa în patru labe, se tânguia, minţea, îndruga verzi şi uscate:
– … iaca, o să vă… uite-acuşi… unde-o fi biciul meu?… Prinde-l pe neastâmpărat… Apoi începu să-l roage: Domnule, sunteţi căutat. Cinci lachei şi şapte soldaţi cu felinare, cu făclii, cu alebarde aleargă prin curte şi vă caută, i-a trimis mama dumneavoastră, domnule…
Băiatului îi plăcea jocul şi râdea să se prăpădească, în vreme ce doi oameni mari încercau să-l păcălească şi să-l scoată de sub masă. În sfârşit, izbutiră, şi Afanasi îl conduse pe musafir afară, boscorodind fără contenire.
– O să mai vin pe la dumneavoastră, spuse băiatul la despărţire, încheindu-şi cu mâna subţirică nasturii la caftan. Să nu vă temeţi de mine…

Advertisements