h1

poveste de iarnă [b.o.]

October 12, 2009

În faţa lui se afla un băieţel cu obrajii roşii, încruntat, îmbrăcat într-un căftănel ţărănesc, cu pâslari negri în picioare. Micuţul oaspete neaşteptat stătea provocator, apărându-se cu un paloş de lemn. Paloşul tremura în mânuţa-i îngheţată, degetele celeilalte strângeau o crenguţă de scoruş, ale cărei bobiţe purpurii sclipeau ca nişte mărgele de bâlci.
Venise, pesemne, de departe, din adâncul desişurilor, dintr-o altă lume, înotând prin omătul pufos, sprijinindu-se în arma de lemn ca într-un toiag.
– De unde eşti, băiatule? întrebă Miatlev încet.
– Nu cumva doreşti să te scalzi în propriu-ţi sânge? strigă băiatul.
– Ia te uită! se zăpăci Miatlev. Dar la ce vă trebuie crenguţa de scoruş?
Băiatul râse cutezător şi îl ameninţă cu paloşul. Vântul îngheţat se înteţea din ce în ce mai mult. Mânuţa care strângea paloşul era învineţită şi încordată, însă cea în care ţinea crenguţa de scoruş îl uimi pe Miatlev: degetul cel mic era depărtat aşa de graţios, ca şi când în faţa prinţului se afla un îngeraş ţinând o ramură de măslin, şi prinţul simţi că se fâstâceşte din pricina întrebării sale.
– Care scoruş? întrebă dispreţuitor băiatul. Unde ai văzut scoruş, nefericitule?… Vrei să te gâdil pe burtă cu ăsta? rosti el ameninţând din nou cu paloşul.
– Ce faceţi cu scoruşul? întrebă Miatlev. Cu crenguţa aceea…
– O pun pe mormântul tău, spuse băiatul cu glas răsunător.
– Ce spuneţi? se fâstâci şi mai mult prinţul. Dar care e numele domniei-voastre?
– Eu sunt din nobilul neam van Schonhoewen, spuse băiatul cu gura îngheţată de frig.
– Oare băieţii mici au voie singuri… într-un parc pustiu…
Băiatul râse din nou.
Prinţul se îndreptă hotărât spre casă.
– Fricosule! strigă băiatul, agitând paloşul. O să vezi tu!… şi porni şchiopătând spre desişurile din fundul parcului, prăvălindu-se în zăpadă, sprijinindu-se în paloş, şi curând dispăru din vedere.

Advertisements