camila de pe andrássy

pagini de jurnal [p.e. style]

Diverse. Am fost la mare o săptămână, mi-a lipsit Popeştiul. Am revenit, am mers o săptămână, iar luni mi s-a spus că e lumea (Gina) în concediu şi nu mai pot veni. Gina urma să se întoarcă joi la serviciu, dar mie mi s-a spus să nu vin toată săptămâna. M-am dus la ANIC, very nice. Lumea mă tutuieşte şi poliţist-portarul m-a întrebat dacă sunt studentă şi dacă sunt din Bucureşti (eu). Chestia e că sunt ambele, cum s-ar zice. Joi am uitat actele acasă. Şi banii. M-am întors după ele, dar era foarte cald. La ANIC poţi fotografia documentele pe care le ceri. Asta dacă nu sunt la legat sau la restaurat (documentele). Dacă sunt, poţi face cerere să le citeşti nelegate (dar nu nerestaurate), dar mai bine când se adună mai multe, dacă tot mai vii. Mai vin, dar doar un pic. Sper să mă reprimească la Popeşti pe 2 septembrie. Weekendul lui 1 septembrie mi se pare o piatră de hotar. Sau de căpătâi. Sau un om la apă (eu, adică). Culmea e că îmi place apa, doar că aş prefera să-i văd fundul. E mic (fundul). Celălalt însă e mare. Mai mult lung sau mai mult verde (crocodilul)? Mai mult gros (celălalt). Foarte gros. Asta e bine, desigur. Bine înseamnă uneori eminent, alteori tandru. Sunt norocoasă. Ştiu. De fapt am lipsit o dată de la Popeşti. (Ne)motivat. Da, it’s a big thing. Şi I like people. Da, it’s a good answer (al meu). Adevărul e că întrebarea era cam tâmpită. Ca nuca-n perete (o să mai vorbim despre asta). După, am strâns tot. Şters tot, that is. Am dat cu aspiratorul, am spălat vasele, am pus la spălat o maşină de rufe. Tot. Sau aproape tot. Obsessive compulsive behavior (eu). Am şters până şi temporary files. Încercam să fac lucrurile temporare (?). Gândacii, de exemplu, sunt temporari. Sunt şi temporali, adică îşi cunosc momentul. Ştiu când e cazul să aterizeze pe un tricou roşu (bâz-poc!). Adică să atricoueze. O dată, de două ori, dar până când? Până te prinzi că e ceva de capul lor. Dar până să-ţi dai seama, nu mai e. Că de-aia sunt temporari: azi o vedem şi nu e (lumina). Luminiţa, pentru prieteni. Tunelaşul, pentru idem. Ce voiam să zic e că nu contează de ce, nici cum, nici măcar cu ce scop. Scopul, oricum, (nu) scuză mijloacele. Contează însă când. I like când, când is my favorite. My (aici pot fi diverse substantive, strâns legate de context) favorite friend. Ba sărind un gard (ce dracu o fi fost în capul meu?), ba la o terasă fără muzică (it’s worth a drink!), ba la coloane, ba pe iarbă la marginea unei păduri (proprietate privată), ba la jocuri de noroc. Norocul ţi-l faci singur, nu zic. Sau singură, după caz. Cazul, în cazul de faţă, e complex. Te doare capul de complexitatea cazului. Bine, te doare oricum, dar în acest caz te doare mai tare. Pe partea stângă, că aşa e de bonton. Aşa e la toate universităţile astea, ale dracu, de le doare capul numai pe stânga. Mare chestie pe capul lor. Mare, da, dar parcă am mai zis asta (cealaltă). Cred că (autocenzură) şi aşa. Nu mai ţin minte the exact wording: uneori nu ţin minte. Adică nu-mi amintesc. Îmi amintesc eu ceva, dar se mai amestecă lucrurile. Tot răul spre bine, cum se zice. De exemplu, ştiu că pentru 2 septembrie am cerut 8, 9 şi 10, dar nu ştiu dacă e 8 sau 11. Generalul e acolo, specificul îmi mai joacă feste. Mai ştiu şi nişte date, dar nu le ştiu foarte bine. Şi dacă le ştiu foarte bine, tot nu are mare importanţă. It’s not like I’m a historian, deşi cochetez (cu ce? cu cine?). În plus, nu vreau să fiu sensual. De-aia a apărut şi toată chestia cu fularul, ca să nu mai vorbim despre masculinity, femininity şi alte chestii care oricum nu-şi au locul. Who grabs your ass?, that’s the question. Uite, un alt exemplu ar fi că nu mai ştiu despre ce unealtă era vorba (nu că asta ar conta). Dar te duci, ca un om încrezător în propria putere şi (autocenzură), intri în depozitul din spate şiiii… Well, nici aici nu mai ştiu exact ce s-a întâmplat, dar ideea e că ieşi de-acolo cu sentimentul clar că lumea e rea, că trupul tău e dorit in unacceptable ways, că homo homini lupus. Bine zis, bine zis. Ai dracu homo. They just strip you off (de putere). Autocenzură. Plus lista conceptual-politică în mod obişnuit utilizată în astfel de cazuri (mai mult decât evidente): agency (cum dracu traduci asta?), power, autonomy, self definition şi invers (definition of the self, pentru necunoscători), disempowerment (nici asta nu ştiu cum se traduce), robbing one of one’s most valuable asset (doar jumătate, dar jumătatea importantă – singura, de altfel, chiar dacă e un nonsens), fear of castration, etc., etc., etc. Acum, eu ştiu că contradicţiile (n-am chef să găsesc modalităţi de evitare) sunt rareori ceea ce par a fi (adică contradicţii, că asta par a fi, în general, contradicţiile – desigur, cu mici excepţii). Uneori (în cazul de faţă, cel despre care ziceam că e complex) mi se părea că sunt teste. Test what? Habar n-am, dar aşa mi se părea. Adică prea păreau contradicţii, ca chiar (iar n-am chef de reformulări) să fie contradicţii. De ce dracu să fie subiectul meu mai dureros? Nu e, na, nu e. Adică când scrii istorie (câtă lipsă de modestie!), te scrii şi pe tine, normal. Ideea e cum te scrii. Adică cât (nu mai zic) din tine şi din viaţa ta şi a familiei tale şi a familiei familiei tale (care e mare) pui colo-şa, în textul ăla chinuit, la care ai muncit ani de zile, pentru care te-ai dat cu capul de pereţi (în cazul fericit în care mai era loc), după care ţi s-au lungit urechile şi ţi-a crescut părul (care e cam ca o cravată, în anumite circumstanţe) şi pentru care ai văzut stele verzi şi cai (tot verzi) pe pereţi (în cazul fericit în care îi mai ai). De cunoscut (yet) pe Doina Jela, nu e neapărată nevoie s-o cunoşti. Nu e, de fapt, nevoie deloc. Iar pe Suzana Gâdea, nemesis sau nu, oricum nu mai ai cum s-o cunoşti. Treaba asta ne întoarce fix de unde am plecat (de unde am plecat?). Adică revin, dacă n-am fost destul de clară: the historian is like a mushroom gatherer: cu cât mai multe, cu atât mai multe. Adică îi cam place ploaia, dar în ograda altuia. Sau, pentru conformitate, the historian is looking for the facts – in the facts, around the facts, behind the facts, in front of the facts, above the facts, under the facts, etc. Uneori the historian is looking straight at the facts. Ei, atunci s-ar putea să apară mici probleme, că the facts astea nu se lasă privite aşa, cu una, cu două. Şi când mi-ţi-l apucă, măre, de gât şi mi-ţi-l aruncă cât colo, de se înfige până la glezne, apoi până la brâu, apoi până la gât, în ceea ce unii numesc revizionism (greşit!). Dar asta nu se întâmplă des, doar din când în când (când?). Ce mai tura-vura, să-i dăm bătaie, că mâine, poimâine (ieri) începe şcoala şi nu ne-am odihnit suficient. Păi cred şi eu că nu, cum dracu să te odihneşti pe căldura asta (sau aia). Cald e oricum ai da-o, dar n-o dai. Eu, de pildă, o trimit. Pe prima o fac bucăţi mici (am experienţă, deh, a dracu experienţă), deşi era mişto, era alb-negru, cu o pensiune şi cu realitatea sinceră, întreagă, a bit dramatized, dar reala (ea, realitatea, vreau să zic), pentru a doua dau o căutare pe net, pe urmă scriu ce-mi vine la gură, cam dezlânat, rahat, istorii, haiduci, timp, bonus (ăsta e pe DVD). Să tot fi trecut vreo trei ani de când am mai vorbit in extenso despre chestia (al cărei nume îi stă mai bine nepomenit) înfăşurată în protective bubbles (tot atunci am vorbit şi despre rulote colorate – de fapt desene colorate cu rulote –, dimineţi, păr, poveşti moldoveneşti şi câte altele). Acum, sigur că lucrurile nu sunt niciodată la fel, nici măcar asemănătoare, nici pe departe, nu. Totuşi… unele întrebări, unele formulări, unele… Nu. Deloc. Dezordini (he he)? Păi nu ştiu cum să încadrez textele. Nu-s multe, nici măcar nu e vorba despre toate, doar despre câteva. Pe care le-am şters, oricum. Sau, mă rog, le-am mutat. Când te muţi, chiar şi pentru o perioadă scurtă (limitată, adică), laşi ceva în urmă. Eu am lăsat o ladă albă, un ceas de plastic, nişte perne, lanţul de la chei şi (nu dau nume). Poate nu tot, dar cu siguranţă o bună parte. La fel şi când am stat la Francisca – la ea am lăsat balconul, ponchoul şi un ibric (şi bomboane colorate, şi o faţă de pernă). Faţa de pernă n-am spălat-o, nici fularul. Pe una n-am folosit-o, de celălalt am uitat. O săptămână întreagă am tot uitat de el, zi după zi, cu încăpăţânare. Şi acum e oarecum uitat, dar nu complet. În general, o săptămână e şi mult, şi puţin. De fapt, uneori e foarte mult. Ca, de exemplu, în iulie. Pe urmă devine mai puţin, cred. Când e mult, nu ştii de unde s-o apuci, nu ştii nici la ce să te aştepţi. Eu nu cred că mă aşteptam la ceva anume, adică nu ştiam la ce să mă aştept (care e acelaşi lucru). La început (la foarte început) mi s-a părut că e subţire treaba. Pe urmă îmi venea să râd (de încântare, de pripeala mea). Nu, gura nu, găseşte altceva. N-a apărut clişeul aşteptat – poate era prea evident, poate n-a dat atenţie. So we do like reasonable people do (it). Rămân câteva întrebări, dar cine se încurcă în amănunte? (Eu.) What the fuck?

lipsa de exercitiu

nu-mi mai plac verbele. poate pentru ca nu stiu sa le folosesc.

doar atat

eminently huggable.