am înţeles, în sfârşit, ce înseamnă bărbăţia:
“[…] ţi se dă drumul, eşti gata să începi a deveni bărbat, gata adică să-ţi alegi noi apartenenţe şi afilieri şi părinţii tăi de adult, părinţii aleşi […] Şi cum se aleg ei? Printr-o serie de accidente şi prin multă voinţă. Cum ajung ei la tine şi cum ajungi tu la ei? Cine sunt? Ce reprezintă această genealogie care nu este genetică? În cazul meu erau bărbaţii la care-mi făcusem ucenicia […], bărbaţii care m-au şcolit, bărbaţii din care mă trag. Toţi erau remarcabili pentru mine, fiecare în felul lui, toţi erau personalităţi cu care să te măsori, mentori care întruchipau sau îmbrăţişau idei puternice şi care m-au învăţat pentru prima dată cum să navighez prin lume şi printre cerinţele ei, părinţi adoptaţi care, fiecare la rândul său, trebuiau abandonaţi cu tot cu moştenirea lor, trebuiau să dispară, lăsând astfel cale liberă pentru acea stare de orfan absolut care este bărbăţia. Când te afli acolo, în larg, singur-singurel”.