ieri [s.v.]

Luni dimineaţă, 10 iulie 1978, ora 2.30 – primele dureri ritmice, însă slabe, apariţia (desprinderea) dopului gelatinos.

Marţi, 11 iulie, ora 15.00 – confirmarea dr. B. că naşterea a început (dilataţie 1 cm) şi sfatul de a mă interna.
Ora 18.30 – internarea la Maternitatea Polizu.
Ora 22.00 – dilataţia 2 cm, dureri din ce în ce mai puternice, ritmice. Din oră în oră mi se spune că nasc.

Miercuri, 12 iulie – dureri puternice, din trei în trei minute, nu fac altceva decât să număr secundele dintre contracţii. Totul doare, începând cu umerii şi terminând cu călcâiele şi firele de păr. Dilataţia lipseşte sau, mai bine zis, stagnează, 3 cm miercuri seara.
Mi se face papaverină. Sunt întrebată de ce nu ţip. Îmi muşc mâinile, strâng de marginea patului să pot rezista. În tot acest interval n-am putut bea nici apă, aşa că organismul se deshidratează. Mi se fac injecţii cu glucoza şi o mulţime de vitamine…
Vorbesc cu doctorul de la Elias care este de serviciu până joi dimineaţă. Dr. P. este excesiv de blând, pare răbdător şi optimist. „Ai răbdare, totul merge perfect…”
Miercuri seara – dureri din ce în ce mai puternice, insuportabile. Simt cum corpul va fi pulverizat de nişte forţe necunoscute. Apăsarea extrem de puternică mă slăbeşte îngrozitor. Cred că m-au văzut vreo 7-8 medici. Am impresia că unii sunt curioşi să afle cine sunt, cu ce mă ocup, pentru că-i văd intrând în rezerva în care am fost adusă şi consultând fişa de internare. Presupun că s-au interesat cei de la birou de mine şi, ca întotdeauna, firma i-a impresionat pe cei de-aici.
Dr. P. e la camera de gardă. Asistenta L. vine din ce în ce mai des şi mă încurajează. Se pare că se apropie clipa, dar e de-abia ora 22-23 şi sunt din ce în ce mai epuizată. Număr, număr, număr…

Joi, ora 2.00 – doctorul X de la Polizu constată că e în pericol copilul (bătăile inimii lui se accelerează).
„Tahicardie”, „colaps”, „dr. P.” – aud cum se agită cei din apropierea mea. Mi se face prima perfuzie, mi se dă oxigen, din nou vitamine, glucoză etc….
Durerile devin din ce în ce mai puternice. Acum nu mă gândesc la nimic în afară de durerea fizică insuportabilă. Nu mă interesează cum se va sfârşi, dar să se sfârşească odată… Cei rămaşi acasă? În spaţiul existenţei mele nu mai e nimic în afară de durere. Nici nu mai vreau să supravieţuiesc.
Mi se pare ca sunt alertaţi şi medicii. Perfuzii din nou, vitamine, din nou oxigen…
Dr. P. e tot optimist. Urmăreşte pe ceasul lui durata contracţiilor şi i se pare curios că dilataţia nu este mai mare. Mai am ore bune de suportat, dacă merge tot aşa.
În sfârşit, 3 dimineaţa. S-a făcut iar ziuă. Am urmărit-o apărând, i-am numărat secundele, i-am văzut zorile. Sunt din ce în ce mai epuizată, se pare că fizic nu mai pot rezista contracţiilor.
Sunt urcată pe masă, perfuzia mi se face în continuare şi se aşteaptă minunea. Cum dilataţia tot nu s-a făcut nici cu dilatatorul din eprubeta care-mi stimulează contracţiile atât de mult, că am impresia că mă vor pulveriza sub apăsarea continuă, dr. P. operează: taie colul, taie perineul, taie punga apelor. Şi nici acum nu mi-e mai uşor. Sunt atât de obosită încât organismul îmi refuză comenzile. „Doctore Pavel, forcepsul, folosiţi forcepsul!”.
„AVEŢI O FETIŢĂ, SĂ VĂ TRĂIASCĂ!”
Nu, acum nu mai contează ce este, nu mai contează nimic. Vreau să dorm, să nu mai aud nimic, să nu mai simt nimic.
Îl întreb pe doctor de ce nu ţipă copilul…
În sfârşit, totul s-a terminat.
Încerc să dorm, să mă odihnesc. Doctorul îmi spune că s-a temut şi el pentru viaţa mea. Din douăzeci de naşteri, dacă este una ca a mea…
Joi, 13 iulie, ora 8.30…

Sâmbătă, 15 iulie, ora 23.30… Fetiţa este în braţele mele, se încruntă şi suge la sânul meu. Am pornit amândouă într-o viaţă nouă.
Să ai noroc în viaţă, Theodora, şi să nu semeni cu mama ta! Să nu-ţi faci probleme din gândurile nelămurite care-ţi pot tulbura viaţa, să nu vrei niciodată mai mult decât ai!
Să ai noroc în viaţă şi să nu vrei decât ceea ce se poate!