h1

un colaj întârziat [m.i.]

February 4, 2012

dar acum, am mai fost
într-un asemenea întuneric şi ştiu
ce înseamnă conştiinţa că orice ai face, oricât
ţi-ai ţipa neputinţele, spaimele, cu mâinile pe pereţi,
nu se ajunge la altă fiinţă.
acum ştiu. şi nu-nseamnă nimic asta.
şi dacă-mi amintesc de ceea ce a fost atunci adevărat,
nu înseamnă nici asta nimic. acum,
vorbele, fricile de atunci sunt fără culoare,
ca nişte desene dintr-o carte care acum
nici nu-mi mai place.

(într-o carte ar fi fost
mai simplu. acolo ajungea să te ridici de pe scaun,
într-o amiază, şi fără să crezi că ar începe
sau se sfârşeşte ceva, să părăseşti încăperea
cu mobilele bine ştiute, să cobori şi să mergi un timp
prin amiaza posomorâtă, pe străzile umede,
până ajungi, undeva, la marginea oraşului.
asta într-o carte.)

jocul în care te prefaci că eşti o alta fiinţă
şi dintr-o dată ştii să te apleci într-un anume fel
spre ea şi să-i spui lucruri minunate şi multe,
(cum niciodată n-ai fost în stare
s-o faci), jocul acesta, gâfâitor, sau uneori calm,
înscriind în jurul unei fiinţe vremuri, sau spaime
şi oprind timpul, sau, dimpotrivă, făcându-l adevărat
inimii. exact atât cât durează (jocul acesta de-a altă fiinţă).
un joc cu mâinile întinse.

(vorbe, nu?
o parabolă despre moartea în lumina uriaşă
a unui ochi cu străvezimi înşelătoare, mai încetinite,
şi se termină. şi pe urmă închizi cartea)

nu poţi s-o iubeşti chiar de fiecare dată.
de cele mai multe ori
o recunoşti doar. constaţi că o ştii mult prea bine,
că e inutil să mai încerci.

trebuie alese vorbele cu grijă,
vorbele lasă urme – îţi aminteşti.

(însă e uneori atât de uşor
să ştii să aşezi vorbele unele lângă altele,
să însemne ceva-ceva ce nu se mai aşază
deloc exact peste ce ştii tu cu adevărat
că e în tine. că simţi.)

să fii în stare să fii lucrarea mâinilor tale,
a minţii tale, să fii de pildă închipuirea pe care ţi-o faci
despre o fiinţă. care există, pe care o vedeai
uneori foarte des – închipuirea despre unele împrejurări
în care acea fiinţă joacă un rol – ca într-o ştiută
piesă de teatru.

asta însemnând
că n-ai să mai vezi niciodată oasele mici ale gleznei
vreunei făpturi tinere – oprită, aşteptând,
printre case înalte.

însă, acum, eşti oprit în prag
şi-ţi spui că, uite, nu mai trece vremea – şi dac-au să crească
umbrele în spatele tău, în case de lemn greoaie,
să nu întorci capul, să-ţi spui doar că aici s-au oprit
şi timpul şi locul, şi nu mai au drum până la inima ta,
şi că s-a sfârşit totul.

ai putea să alegi – numai că nu mai sunt adevărate
feţele lor – cu pleoapele grele.
a trecut demult, au murit
ceasurile când mi se păreau minunate.

poţi să-ţi spui că ai fi în stare
cu adevărat să fii tu însuţi, o clipă, o vreme,
viaţa ei – şi să-ţi spui că ea ştie
asta – că ştie că atunci ar intra în carte,
cu toată viaţa ei, şi fiinţele care-i sunt
ei lumea. ar intra în fiinţa ta ca într-o carte
pe care tu n-o citeşti.

faţa ei aplecată pe care ai să vezi
cum se răsfrânge lumina bolnăvicioasă de afară şi ea
chiar să creadă că eşti real. şi afară să ningă cu mulţi
fulgi funebri, şi tu să îi vorbeşti, fără să te mai asculţi.

că-
ci nu mai există de la un punct urmare.

(dar asta se-nvaţă în timp şi cu spaimă
se acceptă.)

(amintirile mele sunt mingi –
nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă
din mâini se pot rostogoli foarte departe
şi mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar
să mă întind la marginea mea, să-mi las mâna,
din ce în ce mai lungă, în jos, să fugăresc amintirea.
îmi iau mai bine o alta. şi asta poate fi falsă.)

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s